În Suedia începutului de secol XX, o mama cu şapte copii şi soţ abuziv descoperă sentimentul eliberării prin fotografie.
Tăcut şi lent precum developarea unui film alb-negru, “Momente veşnice”- în regia d-lui Jan Troell -, este o poveste de familie ce vibrează în jurul Mariei Larsson, o finlandeză emigrată în Suedia la începutul anilor 1900. Maria Larsson (interpretată ireproşabil de Maria Heiskanen) este în realitate chiar strămătuşa soţiei regizorului, Agneta Ulfsäter-Troell.
Maria este o femeie din clasa de mijloc, nepretenţioasă şi fără cunoştinţe artistice. Viaţa i l-a adus în cale pe Jesper Christensen (Sigfrid Larsson, foarte bun şi el), un munte de om cu care s-a măritat şi a făcut şapte copii. Jesper este docher în port şi îngrijitor de cai. Nu e neapărat un tată rău, dar frustrările sociale şi caracterul rudimentar îl aruncă ocazional în patima alcoolului şi în braţele femeilor uşoare. Este jovial când e treaz, dar îşi pierde controlul când nu e.
Filmul începe în anul 1907, o perioadă în care fiorul socialist şi frământările sociale îngheaţă treptat minţile muncitorimii, alimentându-le frustrarea şi furia faţă de burghezie. Pe parcurs vor fi mai multe greve şi crize sociale.
Maria acceptă cu stoicism viaţa într-o societate ce sudează femeia de bărbat, orice s-ar întâmpla. Are grija de copii şi de treburile casei, iar când redescoperă în vitrină aparatul foto câştigat la loterie pe când era tânără căsătorită, încearcă să-l vândă unui fotograf pentru bani.
Fotograful este Sebastian Pedersen (Jesper Christensen), un domn distins şi educat, propietar al unui butic cu echipamente foto. Sebastian aprobă târgul, însă se răzgândeşte atunci când developează filmul uitat de multă vreme în aparat şi observă ceva special la poză. O convinge să fotografieze în continuare, lasându-i aparatul cu împrumut iar ea acceptă cu timiditate.
Maria nu ştie nimic despre arta fotografică, dar este sensibilă şi atentă, încât reuşeşte să surprindă instantanee emoţionante, cum ar fi înmormântarea unei tinere fete sau un prim moment romantic dintre fiica ei Maja şi un tânăr din Malmo. Învaţă să developeze singură şi, când i le arată lui Sebastian, acesta îi spune ca are o tehnică specială şi că “nu toţi sunt înzestraţi cu darul vederii”.
Cei doi se simt atraşi unul de altul, însă Maria este o femeie loială, iar Sebastian evită relaţia pentru a nu-i face rău. Poveste lor este unul din punctele dramatice ale filmului. Femeia este conştientă că ar fi fost mult mai fericită alături de Sebastian, şi cu toate astea rămâne să-l suporte pe afemeiatul ei soţ.
Regizorul Jan Troell nu caută dinadins puncte sensibile şi nu forţeză nota emoţională, lasând povestea să se spună de la sine. Ca şi coloana sonoră compusă de Matti Bye, imaginea filmului este foarte frumoasă, chiar lirică, cu strazi jilave şi ceţoase din oraşul port Malmo.
Documentarea scenariului a durat şase ani şi nu ar fi fost posibilă fără ajutorul Majei, fiica cea mare a Mariei Larson, care este totodată şi vocea povestitoarei. De aici şi delicateţea filmului, narat atent, cu ghija pentru detaliu şi echilibrat în momente emoţionante, dar niciodată patetice. Pentru un plus de autenticitate, Troell ne arată multe fotografii din arhiva familiei, facute de adevărata Maria Larsson.
Găseşti mai mult cronici de film pe blogul lui Dragoş Nicolae
CINEMAX, 29 septembrie, ora 14:15
Piesa zilei este pur si simplu … trista.
Nu stiu de ce simt asta, tinind cont de faptul ca arata clar care sunt cele doua, singurele variante pe care le avem: sa facem ceva bun, pozitiv, constructiv sau, din contra, sa distrugem totul, doar pentru ca putem si pentru ca e mult mai usor.
Mda, cred ca stiu de ce e trista, trebuie doar sa ma uit bine in jur…